Zice-se ca macar o data-n viata sa vezi Delta Dunarii si cum in ultimul timp totul la noi se petrece pe bicicleta, cum altfel ar fi fost mai bine de calatorit?
Si cum toata povestea se lasa cu amanari si rasturnari de situatie, gen: "Vin, nu mai vin..."; "Saptamana viitoare ar fi mai bine, ca e si prognoza favorabila...", iacata ca tot raul a fost spre bine. Dar sa nu vorbim dinainte, ca itele pot fi incurcate si descurcate cat ai zice peste. "Peste" am zis?
Si cum planuitorul sef, VladG, a calculat ca sambata la orele patru ale diminetii, toate cele douazeci si trei de roti (inclusiv cele de rezerva), sa se afle pe Autostrada Soarelui pentru a prinde bacul de noua fix din Tulcea. Asa ca, in toiul noptii, ma vad pedaland catre resedinta lui Corrado, in a carui masina am fost administrat pentru calatoria motorizata pana-n gura deltei. Il suprind la patru fara ceva si il fac sa uite sa prinda o chinga a suportului de-o roata a bicicletei. Asta am observat-o mult mai tarziu, cand am facut prima pana de calator. Urc si suspensionata mea pe suportul de pe masina si plecam spre Bogdana care se lasa putin asteptata. Ne instalam in scaune, iar Bogdana pe bancheta din spate unde doarme pana la ivirea zorilor. Autostrada destul de aglomerata pentru ora asta, dar cum sfarsitul de saptamana se anunta cald, e de aspteptat ca multi se vor opri la mare. Noi facem stanga spre Drajna, in fapt, ocolim un doua sute sapte zeci de grade si apucam catre Slobozia, de aici dreapta ca sa traversam Dunarea pe la Giurgeni-Vadu Oii. E mult mai liber si dupa mintea mea, mai frumos. Incep soselele specifice Dobrogei, cu vai si dealuri. Totul e colorat in jur, in verde, galben sau alte culori ale culturilor parcelate sub diverse forme. Caut cu ochii un loc lasat parloaga si nu gasesc. Probabil e de "vina" sangele care nu-i pur romanesc, ci amestecat cu cel de tatar, turc, lipovean... Stiu ca e trist ca am ajuns sa gandesc asa, dar mi-e rusine din ce in ce mai mult ca-s roman.
Din spate se arata si masinuta lui VladG, care-i mult mai fasneata si pe asfalt e in elementul ei. Ne depaseste si ne facem semne cu ceilalti biciclisti. Se trezeste si pasagera noastra iar dupa cativa zeci de kilometri facem primul popas. Bicicleta lui Corrado sta sprijinita cu schimbatorul spate in spitele rotii mele fata. O punem la locul ei si o strangem zdravan de roata. Rasuflam usurati ca n-avem nicio paguba. Mergem repejor prin muntii Dobrogei si nu mai dureaza mult pana ajungem in Tulcea. Aici facem primele provizii si primele pregatiri.
Cautam o parcare fara plata unde sa lasam masinile pret de patru zile. Toata lumea se echipeaza, mai repede sau mai greu...
Fac o prima cascadorie, coborand niste trepte destul de mari. Imi iese. "Pierdem" primul vaporas, cel de la opt jumate, dar al doilea pleaca destul de repede, pe la noua. Intre timp ma strange cam rau vezica si caut un loc mai retras. Il gasesc abia dupa vreo doi kilometri si bag repede pedale inapoi. Ii gasesc pe ceilalti intrebandu-se de ce au ramas doar opt biciclete si un rucsac in plus. Ne imbarcam repede si Vlad insista sa-i dea celui care ne rupe bilete, patru lei jumate in loc de trei. Noroc ca omul e cinstit si nu ne baga mana-n buzunar.
Debarcam si punem sub roti pamant uscat.
Dupa prima intersectie drumul se acopera cu pietris si ramane asa pana... departe. Facem si primele opriri. Se mai arunca din haine.
Drumul pietruit ne prafuieste mai ales bicicletele. Trecem printr-un sat ce se numeste...
Facem primul popas cu realimentare. Dupa cativa kilometri ma mananca sa iau putina viteza prin hartoape si farul meu sare fix in iarba inalta si deasa de pe drum. Il caut vreo cinci minute si apoi plec neputincios. Il prind din urma pe Corrado, pe Bogdana si pe Marius pe un pod, deasupra unui canal. Suntem incinsi si apa ne face cu ochiul. Marius ne marturiseste ca nu prea le are cu inotul si pleaca mai departe. Cei ramasi ne codim sa intram in apa, dar pana la urma tentatia e mai mare si ne racorim in apa calduta. Ne balacim si nu ne vine sa mai iesim. In cele din urma ne echipam si plecam. Urmatorul sat e destul de departe si pana acolo cam epuizam stocul de apa. Vlad si Alex (unul dintre ei) s-au intors in Pradina dupa apa, inainte de venirea noastra. Stau un pic si ma duc dupa ei. Nu parea mare satul. Culmea e ca nu ne intalnim, dar totusi iau doua sticle cu apa si doua beri. O iau la fuga inapoi. La locul de intalnire ma primeste Iulia cu reprosuri ca m-aspteapta de douazeci de minute si ceilalti sunt deja la cinci kilometri in fata. M-astepta impreuna cu Marius. Ma gandesc ca acum trebuie sa recuperam si o iau la goana. Ma striga Marius ca trebuie s-o iau la stanga la un moment dat. Reper este o craca infipta in pamant. O vad si fac la stanga pe drum de pamant. Vad ca m-am departat cam mult si-i astept. Ritmul e rapid, dar nu pot sa-i fac sa mearga mai repede, asa ca mergem impreuna pentru ca zona pare dubioasa. Se intra-n panica crezand c-am ratacit putin drumul, insa mie urmele de roti de pe jos imi spun altceva... In fine, ca sa ne calmam, fac semn unui "jeep". Incep sa intreb de Chilia Veche si abia atunci observ ca soferul e pe partea cealalta. Imi explica destul de clar pe unde, ce si cum si plec. Treuie doar sa tinem drumul pe dig, care e cel mai scurt. Dupa nici un kilometru dam si de ceilalti. Nu erau asa de departe. Drumul acum e pavat cu bolovani, ca pietre nu le mai pot zice. Rotile sar de nebune, creierii se zdrungina-n cap si cand trec de un biciclist cu papornite pe portbagaj imi dau seama ca-i Alex (celalalt) si nu un localnic venit de la furat de floarea soarelui. Ma ambitionez sa scap cat mai repede de portiunea cu piatra si sar printre pietre. Ajung primul in capat si trag la umbra. Ma apuc de cea de-a doua bere pe care o luasem cu mine. Vin si ceilalti si Iulia ma dojeneste iar. Incerc sa-i explic ca n-am fost nicio clipa in dificultate, dar probabil s-a panicat si o inteleg. Ca sa nu mai existe probleme, plec de nebun inainte si nu ma mai opresc pana aproape de Chilia Veche. Aici intreb soferul unui alt "jeep" tot cu volan pe dreapta, sa-mi confirme daca sunt pe drumul cel bun. Mai sunt vreo doi kilometri de drum de pamant ca-n palma. Zbor pe el, intru in sat si caut un magazin. Beau o cola si ma intorc sa-i astept pe ceilalti la umbra. In dreapta, sub niste salcii, niste tineri se balacesc in apa. M-as incumeta si eu dar nu vreau sa fiu iar oaia neagra. Sun sa vad cum se prezinta situatia in spate. Vlad imi zice ca a facut o pana si mai zabovesc putin.
Ii zic s-o ia prin dreapta canalului ca e drumul mult mai bun. Se iveste grupul.
E aproape patru jumate, ora de imbarcare. Barca insa se mai lasa asteptata si avem timp sa poposim mai mult la Macul Rosu, un butic din sat aprovizionat cu de toate.
Se gasesc aici printre tot soiul de beri, sucuri, inghetata, carnati, salam si lactate, chiar si prosoape, slipuri si alte obiecte de imbracaminte... Avem timp sa socializam indelung.
Iulia ma intreaba daca sunt suparat si-i raspund ca n-am de ce. Nu din cauza mea se va intarzia. Atat timp cat se vorbeste romaneste si stiu cat de cat unde e nordul, nu ma voi rataci. Mai rar sa ma pierd in spatiu sau sa nu stiu unde ma aflu. Chiar daca am urat din tot sufletul armata, am ramas cu ceva bun, orientarea. Alex, cel "scund" schimba berile ca pe ciorapi si se dovedeste a fi "sufletul petrecerii".
Arthur motaie pe scarile magazinului. De fapt, doarme de-a binelea la un moment dat.
Noi asteptam sosirea barcii. Se da plecarea spre port. Dupa un mic ocol ajungem undeva ce seamana a gara, doar ca peronul e langa apa.
Peste "sine" se zareste malul ucrainean. Cineva zareste un zmeu in forma e libelula. Se fac numeroase presupuneri despre el, cum ca ar fi de spionaj. Ce mama naibi sa spioneze in acest sat uitat de lume? In fine, ne ascundem de soarele care coboara tiptil de pe cer dupa un stalp. Ne asezam la umbra lui chiar pe caldaram. Il asteptam pe Mihai, varul Iuliei, care este plecat cu sareta sa faca aprovizionarea. In cele din urma ne imbarcam la bordul unei barci destul de mari din tabla groasa cu nervuri din cornier. Toata lucrarea imi aduce aminte de un film comunist al lui Nicolaescu despre constructia unui vapor.
, ca sa gasesc locul de biciclete plin ochi, de 2 grupuri de ciclisti, unii cu cursiere, echipati in rosu, ceilalti cu MTB-uri, amatori. N-aveam de unde sa stiu ca ma voi intalni cu ambele grupuri seara, la Ploiesti. Eu n-am mai avut loc, asa ca am slabit ghidonul si am legat-o pe coridor. Grupul de cursiere a coborat la Sinaia, iar grupul de MTB-uri a coborat la Azuga, urmand sa faca un traseu pe Caraiman. In fine, trenul climatizat, m-am dus la locul meu, mi-am pus castile pe urechi si am ajuns apoi la destinatie, la Predeal, cu intentia de a merge pe la Paraul Rece, apoi un urcus la Cetatea Rasnov si apoi sa iau trenul din Brasov.
. Duminica dimineata plec la mare la un curs de instruire platit de firma. Nu pot rata sansa sa stau 7 zile gratis la mare, mai ales ca instruirea tine doar 2-3 ora pe zi.