Muzeul sării:
https://museosalinasdelcarmen.es/și càteva poze
Ca să înțelegem clima insulelor Canare, a istoriei populării și ocupațiilor locuitorilor, trebuie să cunoaștem puțină paleometeorologie (am competențe, cursuri ) și a climei Saharei.
Se observă retragerea fermelor pe fostele albii de râuri, care au tot secat în timp, exact cum s-au retras oamenii din Sahara în oaze.
Fenicienii cànd le-au descoperit, acum 3000-3500 de ani, încă mai erau cascadele care se vedeau curgànd în ocean. Se mai văd semnele, de ex la Los Gigantes. Era paradisul, încă ploua abundent, erau păduri peste tot. Apoi a început deșertificarea, ràurile au început să fie intermitente, sezoniere și apoi au secat.
SAHARA
“ Sahara! Pentru oricine, cuvântul acesta evocă deșertul: un pustiu de nisip și piatră, cu soare arzător, o lume aproape sterilă, încinsă și uscată până la nimicirea a tot ce e viu. În obstinația cu care ne agățăm de această imagine, uităm că în Sahara există totuși viață – câteva animale și plante miraculos adaptate acestor condiții extreme -, că există și oaze în care apa hrănește plantații, animale și oameni și ocrotește de secole viața în așezări umane. Cu atât mai puțin ne-am putea imagina întreaga Sahară ca pe o câmpie verde și fertilă. Și totuși, acest ținut, care e acum, pentru noi toți, DEȘERTUL, a fost cândva – în urmă cu câteva mii de ani –, o imensă întindere înverzită, mustind de sevă, mișunând de animale și locuită de oameni ce se bucurau de această abundență și trăiau pe seama ei. Ce s-a întâmplat cu acel paradis?
Ultima perioadă de luxurianță a Saharei a durat de acum aproximativ 7.500 de ani până în urmă cu vreo 3.000 de ani. Dar, oricât de neobișnuit ne-ar părea, comparativ cu starea actuală a acestei regiuni, nu a fost un eveniment unic. A fost un episod dintr-un „serial”: mai multe astfel de perioade s-au succedat în istoria geologică a regiunii. Faze în care Sahara a fost verde și umedă au alternat cu perioade uscate, în care Sahara a căpătat înfățișarea deșertică pe care i-o cunoaștem azi, uneori devenind un deșert chiar mai întins decât în prezent.
Cu ajutorul datelor geologice, oamenii de știință au putut identifica mai multe astfel, de perioade umede, dintre care trei s-au succedat în nordul Africii în decursul ultimelor 120 de milenii și au avut un impact semnificativ asupra biodiversității celor trei continente ale Lumii Vechi.
Pluvialul Abbassia a început acum aproximativ 120.000 de ani și a durat ca. 30.000 de ani.
A urmat o lungă perioadă secetoasă, după care, acum 50.000 de ani, în Paleoliticul superior, a început un nou interval cu ploi abundente, care a durat cca. 20.000 de ani, încheindu-se în urmă cu 30.000 de ani.
Cea mai recentă perioadă umedă a survenit în perioada neolitică; specialiștii o numesc subpluvialul neolitic. În acest interval, au căzut precipitații bogate (deși nu atât de abundente ca în cele două perioade umede precedente, de unde și denumirea de subpluvial dată acestei ultime perioade ploioase). Subpluvialul neolitic a survenit după încheierea ultimei perioade glaciare; cauza ar fi fost, spun climatologii, o modificare a înclinării axei Pământului, care a apropiat planeta de Soare, suficient pentru a duce la creșterea temperaturilor. Paradoxal, primind mai mult Soare, Sahara a devenit mai umedă, datorită formării musonilor: aerul de deasupra uscatului, încălzindu-se, se ridica, fiind înlocuit de aer venit dinspre ocean, mai răcoros și mai umed, care aducea ploaie. Aceste schimbări în regimul musonilor au făcut ca, timp de mii de ani, aceste vânturi umede să aducă ploi îmbelșugate deasupra Saharei.
Începând în urmă cu 7 milenii, acest fenomen s-a manifestat puternic (cu căderi abundente de precipitații) timp de 2000 de ani, după care intensitatea a scăzut treptat, până la instalarea unei perioade secetoase, în urmă cu cca. 3.500 de ani. De atunci, regiunea s-a aridizat treptat, iar Sahara a (re)devenit deșertul pe care îl cunoaștem azi.
În cursul acestei ultime perioade umede, civilizația umană se dezvoltase considerabil în nordul Africii, iar acest ultim pluvial a avut o mare importanță pentru populațiile umane din această regiune. În timpul lui, au prosperat așezările și activitățile oamenilor. După încheierea lui, de la un secol la altul deșertul s-a extins, forțând oamenii să se retragă spre marginile Saharei sau să se refugieze în puținele oaze rămase verzi.
Dar, în cele câteva milenii de abundență, regiunea aceasta ar fi părut oricui un paradis fremătând de viață. Lacurile erau mult mai mari, existau mai multe râuri, iar vegetația verde, luxuriantă, acoperea câmpiile și colinele. În zonele înalte din mijlocul Saharei, azi niște dealuri sterpe și pietroase, pantele erau acoperite de păduri de stejari și nuci, de tei și ulmi, de măslini, ienuperi și pini, spune Roland Oliver, profesor de istorie africană la Universitatea din Londra. Apele pline de pești curgeau prin câmpii înierbate, pe întinderea cărora mișunau milioane de animale.
Elefanți, girafe, bivoli, fel de fel de alte erbivore prosperau pe seama vegetației bogate, a cărei creștere era susținută de abundența de ploi. Sahara era o savană vibrând de viață, așa cum sunt savanele de azi ale Africii în anotimpul ploilor.
Mostrele de artă rupestră păstrate până azi, cum sunt faimoasele fresce de la Tassili n’Ajjer (Algeria) sau cele de la Akakus (Libia) arată că în acele zone – azi aflate în plin deșert arid și fierbinte – trăiau astfel de animale: unele dintre ele pot fi cu ușurință recunoscute în reprezentările de pe suprafața stâncilor.
Sahara verde de atunci găzduia și specii care, între timp, au dispărut, reprezentanți interesanți ai megafaunei, precum Sivateherium și Pelorovis.
Sivatherium era un erbivor impozant, o rudă a girafelor, întrucâtva asemănător cu okapi actual (un alt mamifer înrudit cu girafa). Sivatherium avea însă, ca trăsătură distinctivă, două perechi de „coarne” osoase, prelungiri osoase ale craniului – unele drepte, cum sunt cornițele girafelor actuale, însă mai lungi, și încă două, în spatele acestora, dezvoltate rămuros, dând animalului o înfățișare unică, ieșită din comun chiar și printre speciile contemporane lui.
Cât despre Pelorovis, aceasta era o specie de bovină sălbatică, impresionantă prin lungimea coarnelor sale, de peste un metru.
Amândouă aceste specii au dispărut în urmă cu cca. 5000 de ani, foarte probabil ca urmare a modificării habitatului, a transformării raiului verde de atunci în infernul pârjolit de soare de astăzi.
Această alternanță de stări ale ținutului saharian, de la câmpia mănoasă la deșert, a favorizat, spun specialiștii, răspândirea speciilor de animale și plante din Africa în Eurasia și invers (prin puntea de uscat ce unește și azi cele două continente, în nord-estul Egiptului) ceea ce explică existența unor specii comune celor două continente. Este așa-numita teorie a pompei sahariene: în perioadele ploioase, populațiile de animale rămâneau izolate în văile unor râuri sau alte zone ceva mai ospitaliere, la mari distanțe unele de celelalte, pe când în perioadele ploioase, speciile de animale se răspândeau cu ușurință pe suprafețe mari ale fiecărui continent și puteau chiar migra de pe un continent pe altul.
Oamenii Saharei de acum 5 milenii trăiau în așezări ridicate pe malul apelor, bucurându-se de o abundență de pești, moluște, păsări de apă și diverse mamifere, care le asigurau hrana. Aceste comunități riverane desfășurau o intensă activitate de vânătoare și pescuit, de adunare a plantelor sălbatice (inclusiv cereale), de olărit și confecționare a uneltelor. Au existat controverse între specialiști, privind modul de viață al acestor populații; erau vânători-culegători sau agricultori, sedentari sau nomazi? Cele mai recente descoperiri sugerează că era vorba despre vânători-culegători care nu erau în totalitate sedentari.
Dar, pe măsură ce climatul umed a fost înlocuit de cel arid, populațiile s-au adaptat unor noi moduri de viață, multe devenind sedentare și apucându-se de creșterea animalelor și cultivarea unor plante. Foarte slab populată azi, Sahara adăpostește totuși așezări umane, chiar și în regiuni aride, mărturie a puterii de adaptare a speciei umane la condiții dificile.
Oare recentele schimbări climatice, ce vor avea drept consecință probabila deșertificare a unei bune părți a Europei sudice în următoarele decenii, ne vor impune un efort de adaptare similar?
Spre deosebire de oamenii Neoliticului, noi suntem, se pare, responsabili parțial de ceea ce se întâmplă cu clima Pământului. Va fi nevoie de o adaptare mult mai complexă – tehnologică, socială, culturală – pentru a face față acestei provocări. Vor fi necesare atât măsuri corective, pentru a drege ceea ce noi înșine am tulburat în echilibrul planetei, cât și acceptarea provocării și ajustarea felului nostru de viață, în măsura în care schimbările sunt și rezultatul unor fenomene naturale, ce țin de ciclurile cosmice. De la energie la agricultură, de la migrații la gastronomie, multe se vor schimba până la sfârșitul acestui secol, iar lumea de peste un veac s-ar putea să semene cu cea de acum la fel de puțin cum seamănă Sahara aridă și fierbinte de azi cu cea verde, umedă și roditoare de acum 5 milenii.”
Sursa: descoperă.ro