Intr-o sâmbata de sfârsit de februarie, m-am hotarât sa aflu ce este cu acel colt de stânca. Dupa ce m-am documentat, seara l-am sunat pe Florione.
- Dam o fuga la Mica Meteora ?
- Ceeee ? Acum, iarna ? Sunt peste o mie de kilometri pâna acolo !
- Nu, nene, la Meteora României, Cetatuia Negru-Voda. Si cred ca în 2-3 ore putem vizita cele trei “mânastiri” rupestre (Cetatuia Negru-Voda, Namaiesti, Corbii de Piatra).
- Ok, sa mergem, zise Florione. Tot simteam nevoia de o iesire.
Zis si facut. Am plecat pe o vreme de februarie superba, însa nu aveam de unde sa stim ce ploi ne asteapta dupa cotitura, la munte…
Pentru cei care ajung pe la Târgoviste (Bucuresti, Ploiesti), la Cetatuie se ajunge tinând drumul spre Câmpulung (Dragomiresti - Voinesti). Pentru cei care vin de sus (Brasov, Sibiu), coborâti spre Râsnov - Câmpulung. Pentru cei de jos (Craiova, Pitesti) o luati pe lânga Curtea de Arges – Câmpulung.
Cum vii dinspre Târgoviste, nu vezi nimic deosebit înaintea ta deoarece muntele îti obtureaza privirea si nu-ti dezvaluie ce se afla de cealalta parte a lui. Vezi doar drumul care serpuieste pe dupa el si apoi dispare în ceata. Asa ca imediat ce am vazut indicatorul mâncat de rugina “Mânastirea Cetatuia Negru-Voda – o ora de mers”, am oprit masinile la poalele muntelui, cu gând sa intram pe drumul lateral, din pamânt batatorit, însa un localnic ne-a oprit: “Daca vreti sa ramâneti cu masinile întregi, lasati-le pe drumul principal.” Si bine am facut.
Veseli nevoie mare, am mers cam o suta-doua de metri, cu ochii holbati spre înaltimea ametitoare catre care ne tindeau pasii si brusc ne-am dat seama ca poteca trecea chiar prin mijlocul satului de tigani. De o parte si de alta erau casele, vai de mama lor, din lemn, chirpici sau pamânt batatorit, resturi de materiale, fier vechi, carute, cai, câini etc. Ne-am trezit înconjurati de vreo 10-20 de tigani, în timp ce femeile lor stateau în spate si rânjeau fasolea la noi. Dupa zâmbetul lor, ni s-a parut noua ca ceva e în neregula, însa ne-am dat seama mai târziu, dupa ce ne aflam pe la mijlocul urcusului: poteca spre Cetatuie pornea din partea cealalta a muntelui, unde se afla o parcare amenajata si un mic restaurant. Acolo opreau toate masinile si tot de acolo porneau oamenii catre pisc. Dar pentru noi trebuia musai sa fie si un pic de thriller…
Mergeam încordati printre cele doua rânduri de barbati, ce ne priveau ca hienele care au la îndemâna o prada usoara. Nimeni nu scoatea o vorba, ne dadeam seama ca se va întâmpla ceva, eu deja îmi trecusem cheile masinii printre degetele mâinii drepte, însa daca ar fi aparut ceva cutite sau bâte nu cred ca am fi avut vreo sansa. Mergeam încet, zâmbind ca prostii în stânga si în dreapta, speriati de greseala facuta, însa nu aveam încotro. Stateam grupati si simteam deja în ceafa rasuflarea celor de care trecusem deja.
Salvarea a venit de la nevasta-mea:
- Cautam un ghid (desi n-aveam nevoie de unul…). Vrea cineva sa ne conduca pâna la Cetatuie ?
- Vi-o dau pe fata mea, spuse o tiganca. Este isteata si merge si la scoala.
- Veniti dupa mine, zise si pustoaica, care aparu din spatele maica-sii.
La un semnal, toti s-au rasfirat ca prin farmec, s-au tras în laturi sau si-au vazut în continuare de treburi. Am rasuflat usurati…
Pustoaicei îi turuia gura vrute si nevrute: ca e premianta clasei, ca e singura care cunoaste toate cotloanele Cetatuiei, ca o sa fie super acolo sus, ca e cel mai bun ghid pe care-l poate gasi cineva etc. Toate astea, bineînteles, ca sa obtina mai multi bani. Insa noi nu mai stiam cum sa iesim mai repede din sat.
In fine, am reusit sa lasam în urma satul si apoi a început urcusul. “Urmati-ma !” zicea tigancusa. “Tineti-va dupa mine !” sau “Pe aici !” sau “Atentie, urmeaza o parte foarte grea !” si tot asa.
Daca credeti ca urcusul este usor, va înselati. Nu degeaba sunt puse 5-6 “statii”. Vorba vine, sunt câteva poienite micute, cu 2-3 banci, pe care cei care si-au pierdut suflul pot sa si-l traga oleaca. Pe lânga bancute, câteva icoane cu sfinti din pustie atârna pe copacii din jur, cu diverse îndemnuri crestine.
Pe la jumatatea drumului, Dumnezeu n-are ce face si-i da drumul la ploaie. Da ce credeati, ca e usor
? Pe net citisem ca unora cararea li s-a parut a fi o pasnica Golgota. Nefiind pregatiti (se stie ce capricios este muntele), ploaia ne ia prin surprindere. Unii încep s-o ia la fuga spre vârf (numai sa fugi nu poti pe munte…), altii îsi spun “fie ce-o fi” si-si continua urcusul, uzi leoarca. Grupul nostru de 9 persoane s-a rasfirat atât de mult încât unii au ajuns deja la cetatuie, în timp ce altii sunt la vreo 200-300 metri de vârf si gâfâie din rasputeri. Am uitat sa mentionez un lucru: din zece în zece metri te întâmpina… tiganii, femei sau copii (cel mai adesea) care îti cer, invariabil, acelasi lucru: “Imi dati si mie un leu ?”. Pe lânga oboseala urcusului mai apare si acest stres al cersetorilor (care sunt multi, foarte multi), mai-mai sa-ti stea în cale si sa nu te lase sa treci mai departe (la Namaiesti a fost groaznic: se tineau dupa tine, cale de 100-200 metri pâna la masina, cu un glas mieros, ca mai apoi, vazând ca nu le dai nimic, sa te înjure).De sus, masinile noastre aratau ca trei boabe de grâu pe soseaua argintie. Aproape de finalul drumului, cu vreo 100 m înainte de a ajunge la schit se vede o cruce, ce pare sa se prabuseasca dintr-o clipa în alta. Se spune despre ea ca a fost pusa de Negru Voda. La baza stâncii se afla o piatra masiva, careia i se spune "masa lui Mihai Viteazul" (de ce, nu stiu).
Mânastirea Cetatuia este situata la 22 de kilometri sud-est de orasul Câmpulung, pe soseaua nationala Câmpulung-Târgoviste-Bucuresti, pe frumoasa vale a Dâmbovitei, între satele Cetateni si Cotenesti. De la soseaua principala pâna la mânastire, drum parcurs pe jos, se fac aproximativ 30-40 minute. Venind dinspre Câmpulung si pornind de la parcarea amenajata (si nu din partea cealalta, unde am facut noi greseala sa parcam), cei care pasesc printre stâncile argintii care ascund nenumarate taine (tot aici s-au filmat si multe scene din filmele cu haiduci) si ajung în preajma sfântului locas, sunt surprinsi de asemanarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Radulescu l-a numit "Meteora României", fiind profund impresionat de acest rai de pamânt românesc.
Mânastirea, foarte veche de altfel, este construita în vârful unei creste stâncoase, la o altitudine de 881 de metri, pe malul stâng al râului Dâmbovita. Conform tradiției, ctitorul vechiului schit ar fi legendarul voievod Negru Vodă. Biserica mănăstirii se află într-o peșteră naturală, compusa din doua încaperi, unde se gaseste și un mic izvor. Are 12 metri lungime, 4 metri lățime și înălțimea până la boltă de 3,20 metri. Sfântul locaș este compartimentat în altar, naos și pronaos, iar afară are un pridvor de lemn.
In traditia locului se spune ca pe culmea abrupta de piatra ce se înalta între râul Dâmbovita si pârâul Cetatuia a existat un sanctuar dacic (sec.V, înainte de Hristos), apoi o cetate de rezistenta a dacilor, de pe vremea ocupatiei romane, cetate pe care istoricii o considera ca fiind "cea mai importanta cetate geto-dacica, cunoscuta pâna acum, la sud de Carpati". De la aceasta cetate si-au luat numele atât muntele cât si satele dimprejur. De sus, printre picaturile de ploaie, valea se desfasoara în toata splendoarea ei. Imi închipuiam cum o mâna de ostasi, buni arcasi, ar fi aparat-o fara probleme, cu sageti, trunchiuri de copaci sau bolovani.
Valea stâncoasa a pârâului Cetatuia este bogata în pesteri, unele naturale, altele scobite cu dalta, de mâna sihastrilor. Aici s-au nevoit numerosi calugari sihastri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeasi faima si înaltime duhovniceasca ca si cei din Muntii Buzaului. Unul dintre acesti sihastri a fost descoperit în ultimele decenii, într-o pestera suspendata pe panta muntelui. In fundul pesterii s-au gasit osemintele cuviosului, galbene, placut mirositoare, nemiscate de mâna omului, asezate într-o scobitura de piatra în forma de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatra "Ioanichie Schimonah 1638". Sunt singurele moaste întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, pastrate pâna în zilele noastre. Moastele sunt puse într-o racla si pot fi vazute de toata lumea.
Asa cum am spus si în alta postare, acolo unde se afla pesteri invariabil apare si … Zalmoxe. Traditia locala spune ca Zamolxe însusi vizita periodic aceste meleaguri, unde îsi gasisera salas, în pesterile nenumarate din stânca muntelui, monahii daci pe care - câteva secole mai târziu - Strabon îi numea "cei ce umbla prin nori". Aceasta traditie monastica a fost continuata, de sihastrii crestini, care si-au facut simtita prezenta aici dupa aproape o mie de ani de la disparitia discipolilor lui Zamolxe.