In format text, ca sa nu ne spargem la ochi
QUOTE(Geo Bogza)
Spovedania unui biciclist I
Au trecut pe lângă mine, unul lângă altul, alunecând ușor pe biciclete, un băiat și o fată. El avea capul gol, ea părul lung pe spate. Nepăsător la atâtea spectacole ale orașului, am întors capul după ei și i-am privit cu o ușoară invidie. Apoi, aducându-mi aminte de mine însumi mi-am spus, în timp ce mă cucerea lumina unui zâmbet lăuntric:
— Și eu am fost ca și ei, și eu am cunoscut această mare și copilărească fericire.
Și eu am pedalat, în capul gol, alături de o fată al cărui păr flutura pe umeri. Oră după oră am pedalat, ascultând imperceptibilul foșnet al spițelor în foșnetul mai vast al arborilor pe sub care, precis și totuși ca într-un vis, necontenit alunecam. Sau, alte ori, plecat pentru o lungă călătorie – cum a fost aceea în care m-am făcut, de la început până la sfârșit, toată viața lui, tovarăș al Oltului – pedalam singur, din zori până în amurg, lăsând în urma mea, într-o imensă horă, atâtea chipuri ale lumii, sate, păduri, livezi, fiecare altfel luminate de soare, până ce întinderea nesfârșită a câmpiei se tulbura, transformându-se în dealuri, iar în cele din urmă în munți. Și printre ei pedalam, prinzându-le pe retină, în vaste panoramice, întreaga frumusețe, cetățile albe de calcar, domoala arcuire a plaiurilor, extrema gingășie a mestecenilor presărați în uriașul ocean al pădurilor de brad. Și printre ei pedalam, aspirând mireasma frustră a fânului, potolindu-mi setea cu apa izvoarelor, până ce îi lăsam în urmă și începea din nou câmpia, cu altfel de așezări, cu altfel de turle de biserici, cu altfel de bărbați și de femei. Cu ei toți intram în vorbă și ei toți mă pofteau, dacă era vremea, la prânzul sau la cina lor, uneori lângă grâul abia secerat, și-i ascultam vorbind, puțin amețit după hora priveliștilor, de hora imensă a întâmplărilor dintr-o viață omenească, de uriașul foșnet al vieții de pe aceste pământuri. Și iar pedalam, pe lângă șiruri de plopi, pe sub melancolia sălciilor, lăsând să se rotească în jurul meu sate și turle de biserici, și troițe, și fântâni, trecând din lumina soarelui în umbra pădurilor, și iar ieșind în lumină, până ce alți munți se iveau în zare, și nu-mi doream nimic altceva. Am fost poate unul dintre cei mai bogați, cei mai fericiți și înțelepți din generația mea.
Iar bicicleta nici nu era a mea, era o bicicletă de fată, bicicleta lui Bunty.
Spovedania unui biciclist II
Din tot ce a născocit omul, bicicleta singură îți îngăduie să parcurgi distante înzecite decât ai parcurge cu piciorul, fără să te rupă o singură clipă de natură. Ea este instrumentul ideal pentru a străbate și cunoaște lumea, lăsându-te tot timpul în contact cu ea, lăsându-ți răgazul să devii fericit și înțelept. Cu mai puțin decât ea, omul este prizonierul propriilor sale limite. Cu mai mult decât ea, iese afară din natură și se pierde de sine însuși.
Am mers mult pe jos, cu bicicleta și cu automobilul. Mersul pe jos pune ființa noastră în contact direct cu diversitatea lumii, prilejuindu-i observații și fericiri fundamentale. Bicicleta vine să le înmulțească, fără a scădea nimic din ele.
Cu piciorul, greu îți poți îngădui – mai ales dacă se apropie seara – un ocol larg, până la pâlcul de arbori, la casa singuratică sau la ruinele din zare. Bicicleta îți îngăduie să-l faci, ea îți îngăduie să pendulezi între orizonturi, să te îndrepți încotro te atrag privirile, să cunoști un întreg ținut, fără să te frustreze nici o priveliște. Ea este instrumentul ideal pentru a străbate și cunoaște lumea.
Este adevărat că, pentru cei ce o străbat în automobil, bicicliștii pot părea desueți sau chiar ridicoli. Ce vă pot spune? Că niciodată această comparație nu trebuie făcută, că așa cum o gazelă nu poate fi pusă în balanțtă cu un tigru – iar bicicleta este verișoara metalică a gazelei – niciodată fragilul velociped nu trebuie pus, sub aceeași șosea, alături de un automobil.
Automobilul – cine ar cuteza să o nege? – are o frumusețe a sa, dintre cele mai desăvârșite pe care le-a produs era industrială. Și îți îngăduie să admiri, la prânz, un fluviu sau o catedrală de care, în zori, te afli la o depărtare de sute de kilometri. Dar cu ce preț! Viteza îl rupe pe om de natură și îl înstrăinează de sine însuși, încapsulându-l într-o singură senzație, în scurgerea vertiginoasă a kilometrilor. Lansat în lungul șoselei, automobilul mănâncă pământul, desființând lumea și desființându-și și stăpânul. Dintre oamenii unidimensionali, automobilul este cel mai unidimensional.
Am străbătut cândva o țară tropicală, de la un capăt la altul într-o singură zi, cu un automobil a cărui viteză atingea nebunia. În afară de acest sentiment, plăcut câteva clipe, nu m-am ales cu nimic. Mult mai de folos mi-ar fi fost, mult mai mult m-aș fi simțit în acea parte a lumii, dacă aș fi stat un singur ceas sub un palmier, sau de vorbă cu un pescar de pe țărmul mării, cum aș fi dorit, dar nu s-a putut.
De câte ori, în țări și continente străine, am fost prizonierul automobilelor lansate între două orașe, am binecuvântat clipa când li se spărgea cauciucul sau li se înfunda carburatorul. Atunci, porneam înainte pe jos și fiecare pas pe care îl făceam în lungul șoselei, printre case, oameni și arbori, putându-i privi în voie și aborda, era un bun câștig. Din lungi și prestigioase călătorii, în forul meu intim doar cu atât m-am ales: cu cât am călcat singur cu piciorul.
Desigur, rămân piramidele, catedralele, templele milenare. Dar a ajunge în fața lor cu automobilul și a pleca din fața lor, după o jumătate de oră, cu automobilul, înseamnă o cunoaștere a lumii pe bandă rulantă. Cei care se duc să admire, în cursul unei zile, cu o sută de kilometri pe oră, un oraș sau un munte îndepărtat, sânt mai puțin bogați sufletește, mai puțin fericiți și mai puțin ințelepți decât cei care, în aceeași zi, au ajuns cu bicicleta pe poteci înguste, printre lanuri de grâu sau căpițe de fân, până la un mic râu sau într-o pădure.
Omenirea se află într-o fază a istoriei sale, caracterizată printr-o grăbită acumulare de bunuri, care ici și colo îi precipită pulsul și o desfigurează. Dar când, în cele din urmă, se va satura, când nu va mai fi atât de ahtiată de valori materiale, când nu o va mai propulsa simțul parvenirii, se va întoarce fără îndoială spre tot ceea ce îi va putea aduce adevărata fericire. Atunci, marea desfătare o va da bicicleta, iar nu automobilul, cel care a putut să dezumanizeze atâția oameni și chiar să-i bestializeze.
Sunt sigur că va veni o lume, scăpată de tristețea sărăciei, scăpată de obsesia îmbogățirii, în care oamenii, în sfârșit înțelepți, vor lăsa în garaj, de câte ori vor voi să-și ofere o mare bucurie, tigrii de oțel ai automobilelor, de dragul celor două roți subțiri care le pot prelungi ființa fizică și spirituală. Marele drum al omului spre sine însuși, marele drum în urma căruia va descoperi cât poate fi de fericit, așa va fi făcut.
Sunt sigur că o astfel de lume va veni și sânt bucuros, că în anii mei cei mai buni, am prefigurat-o.